365 zile cu yoga: Cum am evoluat pe saltea și în viață

Spuneam în articolul trecut că anul trecut, chiar pe 8 martie 2024, am început cursul de instructor de yoga. O călătorie de 6 luni care, contrar așteptărilor mele, nu a fost despre posturi și ce poate face corpul. A fost, mai degrabă, despre o întoarcere la sine și redescoperiri.

Scriu aceste gânduri cu o ușoară nostalgie (sunt zodia Rac, uneori chiar rămân atașată de trecut, dar lucrez la asta!), dându-mi seama că a trecut deja 1 an (bine, 1 an fără 2 zile la momentul în care scriu acest articol). În cadrul cursului, unul dintre scopurile principale a fost să ne formăm practica noastră, iar mai apoi să predăm și către ceilalți. E ca și cum construiești o casă; dacă nu ai o fundație solidă, se cam clatină totul.

Așa că aveam tema principală să practicăm acasă în fiecare zi, plus să mergem și la clase de yoga ale altor instructori ca să observăm și să ne inspirăm. O altă temă (preferata mea!) era să postăm 2 filmulețe pe săptămână, unde predam posturi la alegere ca să ne obișnuim cu expunerea și cu ideea de a preda altor persoane.

Înainte de curs, eu mergeam la yoga, dar nu aveam o practică acasă. După primul weekend de curs, mi-am întins salteaua în living și mi-am creat un mic colțisor ca să mă ajute să practic fără să intervină gândurile că nu am loc, timp sau cine știe ce altceva. Dacă mă urmăriți pe Instagram, probabil v-ați obișnuit și voi cu salteaua care apare în toate video-urile, asta pentru că de 1 an de zile nu am mai strâns-o (bine, doar când am făcut curățenie, dar v-ați prins voi ce am vrut să zic).

A fost puțină rezistență la început, parcă mereu voiam să mă grăbesc, să fac repede 2 posturi și apoi să mă pun la laptop să îmi încep ziua de muncă. Dar iubeam cele 2 zile pe săptămână în care mă filmam și puneam video-urile pe grupul cu fetele ca să primesc feedback. Aveam limită de timp, maxim 2 minute per video, însă nu cred că m-am încadrat vreodată, drept dovadă că îmi place să vorbesc!

Ușor-ușor, am început să iau salteaua cu mine în locurile în care mergeam. Îmi amintesc că la început de aprilie am dat o fugă până la mare și mi-am făcut practica pe plajă.

Începea să devină un lucru obișnuit pe care îl făceam dimineața, chiar de multe ori seara mă puneam la somn și mă gândeam „woa, dimineața mă trezesc și fac yoga!”. Dar aveam și zile când nu aveam energie sau chef să fac posturi și intervenea critica, aveam impresia că tot progresul meu o să fie pe apa sâmbetei.

Apoi, am învățat la curs că yoga nu e doar despre posturi, ci este o filosofie, un stil de viață. Și am început să explorez și partea de respirații și meditații. Am început să practic recunoștința, să aprind palo santo și să rămân în liniște cu atenția către vârful nasului. Și m-am bucurat și de yoga în modul acesta, fără posturi.

După ce am terminat cursul, știam sigur că vreau să predau – simțisem chemarea asta chiar de când m-am înscris. Așadar, în august am terminat cursul, iar în septembrie deja începeam să predau la studio! Odată cu predatul am simțit cât de importantă este practica mea proprie. Cea pe care am construit-o în cele 6 luni de curs. Ca în orice în viață, dacă nu ești autentic/ă, oamenii simt foarte ușor.

Acum, după 365 de zile de practică yoga, vreau să las gândurile să curgă și să îmi pun întrebarea:

Ce s-a schimbat după 1 an de practică yoga?

Și fiindcă sunt project manager la bază, simt să structurez întrebarea pe mai multe aspecte:

Corpul meu

Aici am pornit cu un sentiment de inferioritate pentru că nu reușeam (și nici acum nu reușesc) să fac posturi care necesită flexibilitate sau forță (e.g. stat în mâini, stat în cap, scorpio pose). Am dus și încă mai duc o luptă cu mine când văd pe social media ce posturi fac unele persoane, iar eu mă chinui să ajung la degetele mele de la picioare fără să îmi curbez spatele. Ba chiar, în urma unui feedback primit în legătură cu spatele meu (că nu e drept în anumite posturi), eram la un pas să pun pe hold partea de predat – pe motiv că nu ar trebui să fiu instructor de yoga dacă nu am spatele drept, dacă nu îmi ies x posturi. Dar despre asta, voi vorbi poate într-un alt articol.

Cu toate astea, yoga m-a primit exact așa cum eram – cu toată critica mea interioară și cu toată agresivitatea cu care încercam să îmi forțez corpul în posturi. Și, încet-încet, ceva s-a schimbat:

• Am început să îmi respect corpul așa cum este. Nu mai practic din frustrare, ci din curiozitate și răbdare.

• Am descoperit că progresul nu înseamnă doar „să faci posturi avansate”. Uneori, progresul înseamnă doar să îți asculți corpul mai bine.

• Am învățat să nu mai compar ceea ce se vede pe social media cu realitatea mea. Yoga nu este despre cum arată o postură, ci despre cum mă simt în ea.

• Chiar dacă nu am devenit „mai flexibilă” așa cum credeam că trebuie, am devenit mai conștientă. Posturile mele sunt mai aliniate, respirația mea este mai profundă, iar corpul meu știe să îmi spună ce are nevoie.

Forța și flexibilitatea vin în ritmul lor. Și e ok dacă nu ajung niciodată acolo unde îmi imaginam la început.

Un an mai târziu, corpul meu nu a devenit magic mai puternic sau mai flexibil, dar relația mea cu el s-a schimbat profund. Și asta contează mai mult decât orice postură.

Mintea mea

Dacă la început yoga a fost mai mult o luptă cu corpul meu – să fie mai flexibil, mai puternic, să „facă posturile corect” – în timp, am realizat că adevărata schimbare se întâmplă în minte.

Am început să observ gândurile care îmi spun că „nu sunt suficient de bună” și să le privesc cu mai multă blândețe. Am învățat că nu trebuie să forțez nici corpul, nici mintea să fie altfel decât sunt în acest moment. Și, pe măsură ce mi-am schimbat perspectiva, yoga a devenit un spațiu de explorare, nu de performanță.

Acum, după un an de practică, mintea mea s-a transformat astfel:

• Mai multă răbdare – cu mine, cu ceilalți, cu procesul în sine. (Nu mă înțelege greșit, încă mă enervez și îmi pierd răbdarea, dar simt că nivelul de răbdare a crescut considerabil.)

• O capacitate mai mare de a fi prezentă – fie că sunt pe saltea sau în viața de zi cu zi, mă surprind revenind mai des în aici și acum.

• Gânduri mai clare și mai puțin haotice – yoga a devenit un fel de reset mental, un moment în care îmi dau voie să mă liniștesc. Când simt că timpul trece pe lângă mine prea repede, mă pun pe saltea și respir. Și așa reușesc să încetinesc puțin timpul.

Emoțiile mele

Dacă yoga mi-a schimbat corpul și mintea, cea mai profundă transformare s-a simțit la nivel emoțional. De multe ori, ne gândim la yoga ca la o practică fizică, dar în realitate, este și despre ceea ce scoate la suprafață în interior. Deci nu, yoga nu e doar despre zen și floricele, de cele mai multe ori e cu vârtej de gânduri și emoții care apar, pentru că în sfârșit au loc să îți comunice și să le vezi.

Au fost momente în care am simțit frustrare, nesiguranță și chiar dorința de a renunța. În trecut, poate că aș fi ignorat sau aș fi fugit de aceste stări, dar yoga m-a învățat să stau cu disconfortul. Să nu mai caut să îl elimin rapid, ci să îl privesc cu curiozitate. Să înțeleg ce vrea să îmi spună. Și, paradoxal, cu cât am încetat să mă lupt cu el, cu atât a început să se estompeze.

Acum, după un an de practică, emoțiile mele s-au transformat astfel:

• Mai multă auto-compasiune – am învățat să mă ascult, să nu mă mai judec pentru fiecare simțire.

• O mai mare acceptare a ceea ce este – fie că e vorba de o zi bună sau una dificilă, am învățat să fiu mai blândă cu mine.

• O conexiune mai profundă cu propria mea vulnerabilitate – am învățat că emoțiile nu trebuie să fie ascunse sau etichetate ca „negativ” și că fiecare emoție are un loc al ei.

Dacă ar fi să extrag 3 lecții pe care le-am învățat după 1 an de practică constantă, ar fi:

1️⃣ Yoga m-a găsit pe mine, nu invers.
Nu am plecat în căutarea yoga cu o misiune clară, dar, cumva, yoga m-a găsit exact când aveam nevoie de ea. M-a întâlnit fix așa cum eram – cu rigidități fizice, cu îndoieli, cu perfecționism – și m-a învățat că nu trebuie să ajung undeva ca să merit să practic. Doar să fiu.

2️⃣ Vocile din capul tău s-ar putea să nu fie ale tale.
Judecățile, comparațiile, standardele nerealiste – multe dintre ele nu sunt ale mele, ci sunt ecouri ale unor influențe exterioare. Yoga m-a ajutat să fac liniște și să ascult cu adevărat, până când mi-am auzit propria voce, cea autentică. Și când am reușit asta, am început să mă raportez diferit la mine și la ceea ce fac.

3️⃣ Ai curajul să îți folosești vocea autentică.
Că este pe saltea sau în afara ei, vocea autentică este cea care mă ghidează. Și nu doar în sensul metaforic – yoga mi-a dat încrederea să îmi găsesc vocea și în rolul de instructor. A fost nevoie de curaj să mă expun, să îmi spun povestea așa cum este, fără să simt nevoia să mă ascund după cum ar trebui să fie. Dar fix asta m-a ajutat să razbat, să construiesc conexiuni reale cu oamenii din jur.

După un an de practică yoga, corpul meu nu s-a transformat spectaculos, nu fac încă posturi acrobatice, iar mintea mea nu este complet lipsită de gânduri. Dar ceva mult mai profund s-a schimbat: relația mea cu mine însămi.

Practic yoga nu pentru a atinge o formă perfectă, ci pentru a mă simți mai conectată, mai prezentă și mai împăcată cu mine. Iar dacă există ceva ce am învățat cu adevărat în acest an, este că yoga nu este despre unde ajungi, ci despre cum alegi să fii în fiecare zi, pe și în afara saltelei.

Așa că dacă și tu practici yoga (sau te gândești să începi), sper să îți amintești că nu contează cât de flexibil ești, cât de multe posturi știi sau dacă ai zile în care nu vrei să te ridici de pe canapea. Yoga este despre tine, așa cum ești. Și asta este mai mult decât suficient.

Cu drag și inspirație,

Bianca